Cum ne comportăm cu părinții, așa se vor comporta copiii noștri cu noi.
Cum ne comportăm cu bolnavii, așa se vor comporta și alții cu noi când vom fi bolnavi.
Asta deoarece consider că este imperios să nu-i abandonăm pe cei care nu se (mai) pot îngriji singuri.
Știu că puțini recunosc sinceritatea-n alții – pentru mulți, sinceritatea-i un sentiment abstract, un mit, o legendă metropolitană – dar cerul știe ce-i în sufletul meu și-mi este de-ajuns.
Trăiesc cu o durere profundă în inimă și nu-i zi în care să nu mă simt rușinată de falimentul acesta.
Atât de mult am vrut și vreau să duc la îndeplinire acest proiect umanitar... infinit de mult. Și cât ar fi contat asta, în special acum, de când cu pandemia... Pentru oameni, pentru aceia cărora le datorăm viața, pentru cei cărora nu le trece nimeni pragul... și mor de dorul unui chip surâzător.
Când am trâmbițat acest lucru, am omis (poate) să subliniez că numai în cazul în care avea să scriu și să public milioanele de cărți întipărite-n mintea mea, voi fi avut posibilitatea să fac rost de fonduri.
Că nu m-aș fi ocupat personal de toate, ci numai de fondare și adunarea banilor necesari.
Dar cu un salariu de îngrijitor de bătrâni – fie acesta destul de măricel – n-am putut decât să-mi plătesc datoriile pe care le-am acumulat construind casa mamei și să mă ocup de toate cele necesare, ca femeia care a adus pe lume 11 copii și a crescut 10 să aibă o bătrânețe fără griji.
Am spus de la început că bunăstarea ei este prioritatea mea.
Și nici cu asta nu mă pot mândri, că, de mai mult de un deceniu (poate două), împreună cu surorile mele, ne punem cu rândul viața deoparte și venim de departe să ne ocupăm de părinți. Și nu mai avem 20 de ani nici noi și sănătatea este cu ciubote roșii.
Și numai când a murit tata am simțit o durere colosală ca aceasta, că noi, românii, n-avem asta-n cultură.
Mi s-a sfărâmat inima în milioane de bucățele. Și niciodată, niciodată nu va mai fi întreagă, că multe au explodat și este un miracol că nu mi s-a oprit cu totul.
Și-așa aș fi vrut să dau timpul înapoi și s-o las pe mama să meargă dincolo, la tata, când toți spuneau că i-a ajuns vremea.... Numai să nu mă doară așa de tare acum...
Am discutat cu mama, i-am spus că n-am cum să stau în sat. Am încercat, mi-am dat toată silința, dar a mers tare, tare prost. N-am cum să câștig îndeajuns să plătesc toate câte trebuiesc plătite.
Că odată, la țară, aveai doar energia electrică de plătit, și aia pentru 3-4 becuri și rareori pentru un televizor alb negru. Vezi „14 nuanțe de roșu”.
Și ea, sărmana, a acceptat să meargă, decât să rămână singură, acum în pragul iernii.
Multă lume judecă și condamnă pe cei care-și duc părinții la cămin.
Întrebare adresată ție:
Din două rele, care-i răul cel mai mic?
Să-i lași pe bătrâni (bolnavi) singuri, să n-aibă nimeni să le dea o cană cu apă, să arunce oțet pe hornul care a luat foc, sau să le facă cineva căldură, să le spună o vorbă oarecare...?
Ori
Să-i duci într-o comunitate, unde să socializeze, să-și spună durerile unuia altuia, să ia masa-n companie, să râdă la grămadă de năzbâtiile pe care le fac unii, să n-aibă grija focului?
Dacă ai rațiune, știi care-i răul minor. Fără îndoială.
Dar ăla care face, care se zbate să găsească soluții, să nu-și lase părinții singuri - ăla este crucificat (să-mi fie cu iertare blasfemia) și nu acela care ridică din umeri.
Știi, am scris de mai multe ori, că una este să ai grijă de părinți de departe (sau să locuiești cu ei), să vii (de la serviciu) când ai timp (sau dispoziție), să-i suni, să le trimiți pachete și bani, și alta este să-ți lași întreaga viața, serviciul, să-ți abandonezi planurile, scopurile, destinul... și să mergi să stai cu ei (ea sau el), în fiecare zi și noapte, 1-9 luni pe an, decenii la rând.
Vorbesc din experiența proprie și-ți spun că este extraordinar de greu. Imposibil de descris în cuvinte.
Tu, omul care gândești ultragiat până la cer și-napoi că o mamă a putut avea grijă de 10 copii, dar 10 copii nu pot avea grijă de o mamă, fă ceea ce am făcut eu (și surorile mele) atâția ani la rândul. Lucrează non-stop (chiar și 3 servicii odată) și apoi pune-ți viața în pauză (lasă tot), pe deasupra petrece-ți toate vacanțele cu părinții (și la munca câmpului), vreme de 22 de ani (+ 20 în cazul meu). Și numai după, permite-ți să arunci cu pietre.
Și știi ceva, în societatea-n care trăim, unde înspăimântător de mulți dintre noi sunt judecători și călăi din oficiu, toate sacrificiile mele n-au nicio valoare, dacă mama ajunge la azil. Și nu numai în acest (posibil) caz, chiar și-acum nu sunt apreciate. În acest moment în care tot ce vreau în viață (de când aveam 8 ani, de fapt) este să fiu undeva singură, complet izolată de civilizație, să scriu la infinit. În schimb, sunt îngrijitor profesional de bătrâni în țări străine, și-n vacanțele mele sunt îngrijitor din datorie morală al mamei mele.
Nu mai trăim în Epoca de Aur, unde nimeni nu emigra niciodată și mai toți rămâneau acasă... la părinți. Atunci nu era așa problemă să ai grijă de ei.
Se căsătorea mezinul/mezina și se stabilea în casa natală... să faci un blid de mâncare în plus, nu era un efort prea mare. Nu erau atâtea facturi de plătit, atâtea lucrări de făcut ca să ai condiții demne de perioada în care trăim, atâtea de reparat în fiecare an...
Că parcă lucrurile și lucrările în România sunt de unică folosință, dar costul este ca pentru ceva ce-ar trebui să dureze 100 de ani, ca în occident.
Acum... câți sunt în țară și câți locuiesc sau vor să locuiască cu părinții?
Dar de criticat, suntem buni toți. Maeștri chiar.
Ce greu trebuie să le fi fost să ia această decizie (cu acordul părinților)... eu știu. Știu.
Da. Mulți încă trăiesc cu convingerea că-n aziluri bătrânii suferă fel de fel de abuzuri. Cum era odată și-n orfelinate.
Dar nu-i lege. Aceste cămine nu sunt de stat (decât foarte puține), ci private și dacă-i tratează tiranic pe bătrâni, își pierd clienții. Că vorba circulă repede. Trăim într-o eră tehnologică unde orice știre de acest gen (de orice gen), traversează pământul de la un capăt al altul într-o secundă.
De aceea te invit să filmezi orice comportament samavolnic, orice act de violență, de batjocură, de abuz și publică-l pe net. Pe Facebook, dacă vrei, dar mai bine peste tot.
Și strigă-n gura mare când ești martor direct la așa ceva. Contactează ziare, reviste, televiziuni (se plătește pentru știri bombă), pe toate, dacă crezi că unele-s corupte și n-au interes să difuzeze așa ceva.
Numai ai grijă, să nu fi înțeles greșit situația și să-l denigrezi pe cel maltratat. Cum se întâmplă des.
Nu-ți lăsa părinții singuri, nu-i ignora, nu amâna să vii acasă, du-i la cămin mai degrabă (dacă vor. Dacă nu, încearcă să-i convingi. Cu răbdare.).
Și dacă numai prima variantă îți permite să dormi liniștit noaptea, atunci este un handicap enorm în gândiri, trăiri și acțiuni. Și va veni vremea să dai socoteală. Și-ți vei frânge mâinile de durere, și nu vei mai avea un somn liniștit niciodată. Că cei care pleacă dincolo, sunt bun duși și nici timpul nu se-ntoarce înapoi să le ceri iertare, că ai fi putut, dar n-ai știut.
Că moartea este indisolubilă.
Oare acela care stă cu părinții și-i brutalizează fizic și psihic, țipă la ei din orice, nu le dă voie să-și spună ofurile, să laude o mâncare făcută de altcineva, să se așeze pe un scaun în casa lor, pentru că miros a urină și le dă de lucru (că trebuie să spele cuverturi și pături la mașina de spălat, ca să fie casa lună pentru aparențe stupide) face mai bine decât acela care-și duce părintii la azil?
Că aici am vrut eu să ajung.
Noi, românii – bine, unii dintre noi – ne credem sfinți și nimic mai puțin, că stăm în casele părinților și le dăm o strachină de borș, cum ai da la un câine turbat. Și nici nu considerăm că facem rău când țipăm ca hunii la ei și le scoatem ochii veșnic pentru orice nimic făcut și orice cuvânt spus acum 50 de ani.
Nu considerăm că nu este uman să le vorbim de sus (în mod arogant, fără niciun respect) călcând pe demnitatea lor de oameni. Ba dimpotrivă, suntem convinși că facem un bine.
Asta mă înspăimântă până la cer și-napoi. Că nu ne dăm seama că facem rău. Ba mai mult, nu vrem să ne dăm seama și suntem cerți de exact opusul.
Oameni fără rațiune. Total nerezonabili.
Cum ne comportăm noi cu părinții (sau/și cu cei de care ne îngrijim „chipurile”), așa se vor comporta și alții cu noi.
Eu n-am copii, dar cine are, să se gândească bine când sunt mișei cu părinții lor. Că roata se-nvârte și numai dacă mori subit, de tânăr, n-ai șanse ca progeniturile tale să nu te pună la colț, să nu te-nchidă într-o cameră și să-ți dea mâncare alterată. Și rece. Și asta numai o dată pe săptămână.
Și-un lucru mare noi omitem (omitem o multitudine de lucruri, știm, nu?): mulți dintre noi suntem copia fidelă a părinților noștri. Ori, am „luat” trăsături de la ambii părinți, de regulă. Cele mai rele obiceiuri, porniri am învățat inconștient, fără să fi vrut. Și nu ne dăm seama că atunci când îi acuzăm pe părinții noștri de neglijență, abuz de alcool, violență, rea voință, cruzime, lipsă de iubire, pretenții absurde (de exemplu), pe noi ne acuzăm în primă instanță.
Oprește-te puțin din citit – cum, ai ajuns până aici?! – și reflectă asupra modului (imaginar acum, dar perfect real și posibil în viitor) în care te vei simți când copiii tăi vor țipa la tine din te miri ce și mai nimic... Mai cu seamă când mintea-ți va fi zdruncinată de timp și neajunsuri, și (poate) suferi de demență (Parkinson, Alzheimer's etc.) – că pe mai toți ne-așteaptă aceeași soartă haină, indiferent de cât de mult avem grijă de creierul nostru.
Și când mintea ți-e întreruptă și îngrijitorii se burzuluiesc la tine, tu n-ai să înțelegi de ce, și suferința ta va fi nequantificabilă.
Dacă nu ai afantazia, vizualizează această scenă: Tu, neputincios, ceri ceva de mâncare, poate ai vreo poftă specifică, sau poate n-ai mâncat de zile-ntregi și nu vezi de foame.
Reacții pe scenarii:
Scenariul 1
Copilul tău (nepotul, îngrijitorul plătit sau nevoit) urlă că n-are timp să-ți facă toate capriciile. Că ești un puturos și jumătate. C-așa-i făcut toată viața ta: ai pretins și-ai așteptat să-ți cadă-n poale toate.
Scenariul 2
Și scuipându-te, poate, strigă: „Sper să-ți stea-n gât, să te frigi, să nu mai ceri niciodată, că am destule probleme pe capul meu și fără mofturile și pretențiile unui moșneag împuțit!”
Scenariul 3
Ca mai sus, dar o mănâncă el/ea în fața ta, râzând în hohote și spunând: „Așa mi-ai făcut și tu de mic/ă. Îți place-acum?”
Ce ai face în fața acestor reacții aberante?
Ai înțelege de ce fac așa, după ce (poate) i-ai crescut cu sacrificii incredibile?
Toate aceste scenarii sunt din realitate. Mulți se comportă așa, și-n ochii lumii sunt martiri, că se îngrijesc de alții. Se bat cu pumnii în piept, că fac și dreg.
Sunt și înfiorător de multe cazuri în care neputincioșii sunt bătuți fără milă ori de câte ori respiră. Și asta până mor. Mor cu oasele rupte, pielea lividă și inima zdrobită, neînțelegând de ce se-ntâmplă toate ororile acestea.
Simt o durere astronomică-n stomac, c-am auzit și am văzut cu ochii mei situații de genul, pe care mulți nici nu le bănuiesc și cred că-s povești de speriat adulții. Dar și mai mulți le ignoră și merg mai departe ca și cum n-ar fi nimic.
Drag om bun, dacă părinții n-au avut grijă de tine, nici tu nu trebuie să ai. Nimeni nu te poate obliga. Dar dacă stai în casa făcută de ei – care poate-ți va rămâne ție – trebuie să dai ceva în schimb. Ereditatea (oricât de mică), nu este un drept automat, doar pentru că ești fiul cuiva.
O lege nescrisă, care n-ar trebui să intre-n vigoare fără ceva la schimb. „Nu te-ngrijești de părinți, nu primești nimic.”
Și ce înseamnă pentru tine lipsa de grijă a unui părinte?
Că nu ți-a luat haine de firmă, telefon deștept, playstation, nu te-a lăsat și nu ți-a dat bani să-ți faci tatuaje sau implant de sâni și te-a pus să dai cu mătura, să gătești sau să speli?
Lipsa de grijă este negarea voită și irațională a hranei, a educației, a hainelor necesare pentru a merge la școală, a unui pat cald etc.
Depinde de perspectiva fiecăruia, dar, ca oameni, ar trebui să ne punem creierul la contribuție, că de aia îl avem. Dacă vorbim de mofturi, de o educație (prea) strictă, de nimicuri, atunci nu-ți judeca părinții, că așa te vor judeca și pe tine copiii tăi.
Să nu crezi că scapi, că aproape nimeni nu se salvează de resentimentele și reproșurile copiilor.
Tu poate nu faci ca părinții tăi (care te-au oropsit), dar faci altceva ce copilul tău percepe ca o asuprire.
Gândește-te bine, că ce arunci în univers se-ntoarce înapoi ca un boomerang. Și te plesnește drept în moalele capului.
Dacă părinții te-au tratat ca pe un câine, nu „sta” cu ei ca să le plătești cu aceeași monedă.
Indiferent de ceea ce ți-a făcut cineva, să-l calci în picioare când este la pământ este infamie în statul pur. Neomenească. Nu ești mai presus decât asupritorii tăi și vei avea parte de același tratament. Poate cu interese.
- Dacă ți-e rușine cu părinții tăi, și altora le va fi rușine cu tine.
- Dacă le-arunci mâncare ca la leproși, așa și alții îți vor arunca ție.
- Dacă oamenilor le spui că-i tratezi ca pe niște regalități, și-n adevăr tu-i tratezi ca pe ciumați, așa și alții – pe oameni îi vor minți și pe tine te-or scuipa-ntre patru pereți, când nu vede nimeni.
- Dacă le scoți ochii, dacă le reproșezi că murdăresc toaleta, că dau firimituri pe jos, că trebuie să le speli hainele etc., așa și alții îți vor scoate ochii ție.
- Dacă ți-e scârbă de ei, dacă-i urăști, dacă le porți pică pentru orice prostie din trecut, dacă-i brutalizezi, dacă le vorbești urât și-i tratezi ca pe niște animale, exact de asta vei avea și tu parte.
Și nu ca pedeapsă de la Dumnezeu – El nu pedepsește, El dă șanse, oportunități pe care noi le ratăm la infinit. Că El ne dă, dar nu ne bagă-n traistă.
Nu-i Dumnezeu, ci universul. Karma?
„Cum faci, așa găsești.”
„După faptă și răsplată.”
Eu, dacă aș avea copii, i-aș ruga să mă ducă la casa de bătrâni – dacă-și permit financiar (dar, exclusiv în cazul meu, n-ar fi nevoie să plătească ei, că-mi pun deoparte eu).
Aș face asta pentru că aș vrea ca ei să fie liberi să-și vadă de viețile lor, aș vrea să-i știu mulțumiți și împliniți, mai cu seamă dacă eu n-am putut să fac ce-am dorit în existența asta.
La azil n-aș fi niciodată singură și dacă cad, cineva mă va ridica la un moment dat. Dar acasă, aș sta lungită ore-n șir (zile) și poate aș muri de frig.
Și ce durere mai mare pentru un copil care-i trimite părintelui bani și de toate, să afle că a murit din cauza faptului că era singur. Dintr-un fleac. O mică neatenție. Un pas greșit în noapte.
Dar când ți-o fi să mori, mori oricum și ținut de mână.
Tratează-i pe părinți așa cum ai vrea să fii tratat tu. Dacă faci altfel, tot altfel vei primi.
„Ce ție nu-ți place, altuia nu face.”
Nu blamez pe cei care acționează diferit, că situațiile nu pot fi identice și sunt atâtea variabile, dar aș vrea să fac un apel la conștiința fiecăruia dintre noi.
Nu fiți răi cu cei bătrâni și bolnavi, cu părinții neputincioși. Nu-i oropsiți când se-ndreaptă spre ultimul drum. Nu vă răstiți la ei pentru că-s curioși, n-aud, repetă aceleași fraze și ritualuri, spun lucruri care vă rănesc, nu vor să facă exerciții fizice etc.
Unii nu știu cum să se exprime. Spun un lucru, exemplu „Iar îmi pui în ochi?” când de fapt ar fi vrut să spună „Mulțumesc”.
Că am asistat la scene dintr-astea. Și nu numai.
Cu imensă rușine și extremă suferință, recunosc că în trecut, și eu-mi pierdeam răbdarea câteodată. Dar am învățat să nu mai fac așa niciodată, că este pură mișelie. În țările mai dezvoltate decât România – unde generațiile de vârsta a treia sunt ținute la rang de oameni – abuzurile sunt tratate de consecință.
Cât mă căiesc... „Din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea...”
Noi credem că suntem îndreptățiți să-i bruscăm verbal, dar nu suntem deloc.
Sunt obosiți de viață, sunt obosiți de atâtea schimbări. Sunt obosiți de toate.
Dați-le pace, fiți răbdători. Ei n-au trăit ca noi, cu valizele mereu făcute. Nu se pot acomoda, nu se pot adapta atât de ușor.
Nu-i hrăniți forțat cu mâncăruri „sănătoase”, care nu le plac. Tu ai mânca ce nu-ți place?
Ai răspuns „da”, sunt sigură. Și n-ai mințit, dar depinde de situație. Tu alegi (poate), ei nu.
Cine are suflet, pricepe.
Că ne va veni rândul și abia atunci vom înțelege, dar va fi prea târziu.
„Ce ție nu-ți place, altuia nu face.”
Noi suntem convinși că știm ce au ei nevoie, dar nu știm. N-avem de unde, că n-am fost bătrâni niciodată. Bolnavi da, dar bătrâni nu.
Cine crede că știe sigur că ce-i bun pentr-un (om) bătrân e bun și pentru altul, este prezumțios și prepotent.
Aș vrea să trag un semnal de alarmă, că mulți nici nu-și dau seama că fac mai rău decât părinții bătrâni, cărora le poartă pică, mult mult mai rău.
Dacă am fi mai buni și mai cu cap decât acei la care țipăm, îți garantez că nu am face-o.
E inutil, știu. Cei care nu se comportă omenește, nu citesc chestii de genul. Poate doar ca să biciuiască.
Mi-aș dori și mă rog în fiecare zi, ca noi să facem tot ce putem pentru bătrâni și bolnavi. Mi-aș dori să fim mai răbdători, mai chibzuiți, mai respectuoși... mai... să fim umani cu cei mai vulnerabili dintre noi.
Ce utopie! Sunt conștientă, să nu crezi altceva!
De la „a zice” la „a face” este cale lungă. Unii spun și alții fac. Și nu-i același lucru.
Nu mă laud cu ce am făcut, mă rușinez și sufăr imens pentru ce nu am făcut. Dar în condițiile acestea nepropice (pe care numai eu le cunosc), n-aș fi putut niciodată.
Și nu pentru că nu pot să fac ce visez de-o viață mă schingiuiesc cumplit, ci pentru că fiecare zi în care nu scriu, bătrânii și bolnavii ce-mi doresc să ajut, se duc în altă lume... fără o mângâiere. Și doare așa de tare... așa de tare.
Sunt doar un simplu om. Și este o limită la toate.
Așa este scris.
În acești ani de incalculabilă restriște, am învățat să fiu om cu cei ajunși în iarna vieții. Și ce calvar să realizez că nu știam mai nimic... Ori ce știam, era rău, foarte, foarte rău.
Asta m-a făcut să realizez că există o nevoie absolută de cât mai multe ghiduri, vademecumuri despre îngrijirea celor neputincioși, care să fie pe înțelesul și pentru buzunarul tuturor. Gratuite chiar.
Și-aș vrea să scriu atâtea, dar știi, ele nu vor fi pentru bătrânii de azi, ci pentru bătrânii de mâine.
Că dacă azi suntem tineri încăpățânați și neînțelegători, mâine vom fi bătrâni deosebit de greu de îngrijit și imposibil de mulțumit.
Dar când să scriu?
Așa trebuie să fie, nu-mi permit luxul disperării.
Societatea noastră dictează că-n copii stă viitorul și speranța, și-n ei ar trebui să investim resursele noastre.
Dar eu te-ntreb:
Fără bătrânii noștri, ce copii ar fi astăzi?
Tu ai fi acum?
Copiii, nepoții, strănepoții tăi ar fi?
Că oamenii din oameni se nasc. Încă.
Părinților de ieri le datorăm prezentul și viitorul, speranța la o lume mai bună. Părinților bătrâni, le datorăm totul și nimic, nimic mai puțin.
Dacă azi te bucuri de-o cafea, părinților să le mulțumești. Dar noi vedem doar răul în ei și-i învinuim pentru tot ce suferim... când noi suntem singurii culpabili de cum și ceea ce simțim.
Copiilor și tinerilor de azi ar trebui să li se predea ore de umanitate-n fiecare zi, la care prezența, testele (practice) lunare și anuale să fie obligatorii. Cine pică, redă examenele până le trece.
Mai mult decât orice, este nevoie să-nvățăm (cu forța, dacă altfel nu se poate) să avem considerație față de semenii noștri.
Inițial, am scris „să învățăm să ne pese de alții”. Dar empatia nu se poate învăța.
De aia avem atâtea legi și reguli impuse. Altfel ne-am ucide ca-n codru.
Suntem în plină eră glaciară a trăsăturilor și a caracteristicilor care obișnuiau (sau așa credeam) să ne diferențieze de animale și de roboți. Fiecare pentru el, peste viețile altora, fără emoții, fără etică sau morală. Fiecare este mai bolnav. Fiecare merită mai mult. Fiecare crede că i se cuvine cinste, laudă și daruri doar pentru că s-a născut.
Și suntem toți pierduți.
Și-n lumina, mai bine zis, în întunericul acestor simțiri dezolante, mă-ntreb deseori:
La ce bun să (vreau să) scriu? Pentru cine? Cu ce scop?
Dar apoi îmi spun:
Dacă un singur om din 8 miliarde învață să nu facă rău și să-și trateze părinții frumos din „predicile” mele, atunci s-a meritat efortul.
Nu putem face totul pentru părinții, bătrânii și bolnavii noștri, important este să facem tot ce putem.
Iar eu, cu fața brăzdată de lacrimi, sleită de puteri și cu inima zdrobită în mod absolut, am conștiința-mpăcată. Mai mult, acum, numai Dumnezeu poate.
Cinstit și în secret, tu poți să spui același lucru?
PS Mama rămâne-n casa construită pentru ea și împreună cu surorile mele vom continua să facem imposibilul să nu-i deranjăm din nou culcușul în care se simte atât de bine.
Că nu e greu să avem grijă de ea – nici n-o auzi în casă, se uită le televizor fără sonor – e greu să ne lăsăm responsabilitățile pe care le avem în altă parte. E greu să ne punem viața în pauză. E greu să venim de departe. De-așa de departe... .
Dar m-am interesat de aziluri și cămine. Și-aș fi dat orice să nu ajung să fac asta niciodată. Întreaga viață aș fi dat să-mi fi fost luat acest pahar de la mine.
Postări
Niciun comentariu