Visurile devin realitate dacă-ți pui sufletul în ele


Ce gânduri mari am eu pentru comunitatea satului din care am plecat acum 20 de ani...

Ce planuri uriașe la care numai dacă te gândești, te înspăimânți și-o iei la fugă oprindu-te doar la capătul pământului... Noroc că-i rotund și nu dai de el... de capăt zic.

Cât mă iau în batjocură unii...
Cât râd de mine pe la colțuri, dându-și ghionturi sau făcându-și cruce și scuipând în sân: „A înnebunit cu totul fata mai mică a lui Iosif a lui Petrea Gherghel.”

Nu se miră c-am luat-o razna, era de așteptat ținând cont de starea mea civilă.
Și eu nu-i contrazic că știu că sunt nebună. Dar noroc că-s nebună că altfel n-aș fi avut niciodată curajul să mă gândesc c-am să reușesc să fac ce vreau atât de mult să fac de când mă știu.

Eram copil când visam să mă duc pe la casele oamenilor marginalizați să le dau o cană cu apă, un blid de mâncare și să le spun o vorbă bună.

Dar ce zic că visam?
Chiar mă duceam. Am scris despre asta în cartea mea de memorii comuniste 14 nuanțe de roșu care-i pe cale să fie publicată.
Am să fac ce vreau să fac.
Am să fac chiar de-ar fi ultimul lucru pe care o să-l fac pe lumea asta. Numai moartă am să renunț. Și poate nici atunci.

Dar că nu cred că se va numi „fundație” ceea ce mă zbat eu să întemeiez. Mă tem că nu îndeplinesc condițiile de înființare ale unei fundații. Până la urmă va trebui să fie o asociație de cel puțin trei persoane. Din punct de vedere legal, e mai simplu. Dar nu va fi ușor că este multă birocrație la mijloc. Vom avea nevoie de o multitudine de autorizații și o grămadă imensă de bani... un munte de lovele. Până acum am strâns în jur de 300 de euro și 200 de lei (leii sunt de la draga mea soră, Ana).

Iată de ce mulți oameni nu cred c-am s-o scot la capăt vreodată. Trebuie să fii dus cu pluta ca să crezi în succesul acestui proiect imens.

Eu n-am nici jumătate din banii necesari construcției căsuței mamei, darmite să adun muntele ăsta de parale necesar construirii unui Centru de Zi pentru bătrânii, bolnavii și oamenii nevoiași din Gherăești, satul meu natal.

Și apropo de asta, fratele meu mai mic este deosebit de îngrijorat de faptul c-am să fiu acuzată de a fi folosit banii fundației la casa mamei mele.
Dragul de el știe că am suferit destul din cauza altora și-ar vrea să-mi evite această durere.
Dar nu se poate. Lumea va vorbi oricum.
Nu mă îngrijorez că am lucruri mai bune la care să mă gândesc. Sunt prea ocupată să găsesc soluții.
Cei ce vor vorbi de rău, sunt cei care fac rău. Nu le pot închide gura.
Casa mamei și Centrul de Zi sunt proiecte diferite. Casa o fac cu banii mei, ceva de la mama și cu împrumuturi ce va trebui să dau înapoi din buzunarul meu. Am publicat 39 de cărți și sunt blogger. Nu câștig averi, dar 1 leu de aici, 1 leu de acolo se adună... în ani.
Nu mă voi atinge de fondurile dedicate fundației (sau asociației). În plus, totul se petrece sub ochii tuturor.
Nu ești de acord? 

Am făcut deja multe schițe de proiect. Când nu pot să dorm, iau caietul meu de visuri – e un caiet adevărat – și desenez proiecte. Îmi tremură mâinile și nu pot trasa o linie dreaptă. Dacă te uiți pe foile mele, îți pui mâinile în cap. Dar le fac. Sucesc camerele între ele, scad și adun, le schimb pozițiile. Dacă nu trasez linii, chiar și strâmbe, nu pot să-mi dau seama ce și cum anume să dispun de camerele dedicate unor servicii speciale.

Nu am capacitatea de a vedea imagini cu ochii minții căci sufăr de aphantasia – despre care am scris aici: https://devorbacucristinag.blogspot.com.
De aceea desenez în neștire când ceilalți sunt pe tărâmul viselor. N-am stare. 

Și-am arătat aceste proiecte unor apropiați. S-au uitat strâmb la mine surâzând pe sub mustăți: „E caz de Socola.”

Nici nu s-au ferit să-mi spună ce gândesc: „Și eu am visuri imposibile.”

Nu m-am ofensat sau supărat absolut deloc. Cândva ziceam și eu așa despre multe lucruri. Dar oamenii își schimbă gândirea în decursul anilor.

Visurile devin realitate dacă-ți pui sufletul în ele de Cristina G.

Ce spun acum din proprie experiență este:

Visurile nu se îndeplinesc singure. Pentru visuri trebuie să muncești și zi și noapte, trebuie să te lupți cu morile de vânt, trebuie să te zbați ca o vrabie într-o colivie, trebuie să faci sacrificii ce puțini sunt dispuși să facă și să plătești un preț pe care majoritatea nu l-ar plăti niciodată. 

Orice s-a făcut pe lumea asta a fost întâi un proiect, o schiță pe o foaie de hârtie, un vis în capul cuiva, o dorință arzătoare, un imbold ce a prins contur după multă muncă. 

Dacă stai și te uiți la tavan crezând că nu este posibil, e clar că visul tău va rămâne un gând.

Eu am luptat cu dinții pentru tot ce-am realizat. Am făcut lucruri imposibile, dar nu stând la un pahar cu prietenii în fiecare seară. 
Eu am muncit zi și noapte, și-am plâns în pumni, singură, când am dat greș. Dar nu m-am dat bătută. Am încercat iar, am schimbat tactica, și iar, și din nou până când am reușit.

Să devin scriitoare a fost un vis imposibil de când aveam 8 ani. Nici n-am știut că am muncit toată viața pentru a-l duce la îndeplinire.

Orice pas ce am făcut în viață, m-a dus pe acel drum. Acest drum. Un drum plin de gropi săpate de creaturi fără suflet, de oameni ce mi-au spus că mă iubesc, de ființe ce nu știu ce-i umanitatea. 
L-am parcurs căzând de mii de ori. Și când n-am putut să merg pe picioare, m-am târât pe brânci, jupuindu-mi genunchii și coatele.
M-am târșâit prin mlaștină și mărăcini, că viața-i un câmp de război pentru mulți. Supraviețuiești numai dacă lupți cu fiecare fibră din corp. 
Știi despre ce vorbesc, că ai trecut și tu prin astea, sunt sigură!

Tu, care nu crezi c-am să reușesc, de ce crezi că nu?
Pentru că mă cunoști pe mine sau pentru că te știi pe tine?
Din ce prisma gândești tu? 

Pentru binele cui? 


Ceva măreț nu se face ușor. Dar dacă nimeni nu începe, nimic nu se realizează.

Da, țara asta-i coruptă și toți îți bagă bețe-n roate. Și lumea face imposibilul să te descurajeze spunând că-i din iubire. Vor să te protejeze când îți taie aripile...
Dar unii reușesc să facă ce-și propun. Ca Thomas Edison.

„I have not failed. I've just found 10,000 ways that won't work./ Nu am eșuat. Tocmai am găsit 10.000 de căi care nu vor funcționa.
Our greatest weakness lies in giving up. The most certain way to succeed is always to try just one more time./ Cea mai mare slăbiciune a noastră constă în a renunța. Cel mai sigur mod de a reuși este întotdeauna să încerci încă o dată.”


Dedicație, reziliență, încredere. 

Singură n-am să reușesc, e drept, de asta caut persoane care simt, gândesc, dar mai ales, acționează ca mine.

Uniunea este forța. 

Am să mă milogesc și-am să mă târăsc în genunchi, căci ceea ce vreau să fac este doar din iubire. Centrul de Zi este un proiect de suflet pe care am să-l realizez imediat ce o văd pe mama la căsuța ei.

N-am să mă odihnesc până când nu văd zâmbete pe fețele celor care au atâta nevoie de atenție.
Încep cu mama căci ei îi datorez viața. Pentru tata-i târziu c-am amânat prea mult gândind că-i imposibil. 

Dar știu că mă privește de sus și mă sprijină căci mama era lumina ochilor lui și-așa de mult a vrut ca să-i fie bine femeii alături de care a trăit 65 de ani și cu care a avut 11 copii, de nu crezi. Și chiar dacă viața lor conjugală nu a fost lipsită de neînțelegeri, tata și-ar fi dat viața pentru nevasta lui.

Când a fost ultima dată în care ai pus un zâmbet pe fața cuiva? 


Visurile devin realitate-Fundatia Iubiti Batranii de Cristina G.

Vrei să o faci?

Sprijină-mă. Dacă nu ai de unde dona un bănuț, du vorba mai departe. Vorbește frumos, recomandă cauza mea, distribuie postările mele, apasă pe like, unește-te la noi.

Muncind împreună vom schimba destine. Fă-o din iubire. Fă ceea ce ai vrea să facă ceilalți pentru tine și visurile tale.
Universul îți va întoarce înmiit bunătatea ta. 

Niciun comentariu