Nu am abandonat

Mulți dintre voi așteaptă înființarea aceste asociații caritabile, în special cei care au donat.
Iar eu întârzii să dau știrea cea bună.
Iertare.
Iertare pentru că nici n-am încercat să o înființez.
Nu-mi ajunge timpul. Pur și simplu. Am atât de mult de muncă cu locuința mamei încât seara cad de oboseală.
N-am nici timp să mă gândesc, să fac planuri, căci sunt epuizată.

Când m-am gândit să înființez o asociație caritabilă știam că va fi greu, dar nu m-am așteptat să mă găsesc într-o astfel de situație.
Îngrijirea mamei este prioritatea mea.
Și n-am avut niciodată intenția să renunț la cariera mea pentru nimeni și nimic. Am așteptat 40 de ani ca să mă dedic scrisului. Nu e că pot să iau o pauză că anii trec pentru toți.

Și-apoi am tastat terenul. E clar că nu voi avea sprijin de la multă lume, în special de la cei pe care contam.
În afară de asta, se pare că bătrânii din comunitatea mea nu sunt chiar așa de singuri.
În fine, realitatea este puțin diferită de ceea ce credeam eu.

Proiectul este în pauză deocamdată. Și poate va suferi niște schimbări când voi reuși să-l pun în aplicare.

Deocamdată atât pot să spun.
Când voi mai termina din treburi și voi avea un pic de pace, voi reveni cu detalii concrete.
Până atunci, vă încurajez să nu vă uitați părinții și să-i ajutați pe cât puteți.
Nu-i lăsați în grija sorții. Mai ales dacă au fost buni cu voi.

Ajutați și pe alții.
Dați o mână de ajutor, o cană cu apă, o pâine celor fără putere.
Vizitați-i pe cei singuri.
10 minute din timpul dvs. nu vă schimbă viața, dar sunt motiv de bucurie pentru un om care a fost uitat sau poate nu are pe nimeni.

Să nu uităm să fim oameni și să ne comportăm cu ceilalți cum am vrea ca alții să se comporte cu noi.
Dacă nu ni se curmă firul vieții înainte de vreme, toți ajungem bătrâni și neajutorați.