Era o dimineață din anul 1990.
România abia ieșise din ghearele comuniștilor.
O infinitate de schimbări drastice au luat loc imediat și au bulversat pe toată lumea, în special pe bătrâni.
- programe non stop la televizor
- femeile goale si scenele de iubire pătimașă au invadat filmele și video-urile muzicale
- făbricile au început să se închidă, etc., etc., etc.
Multe s-au schimbat, și nu în bine. Altele au rămas la fel ca pe vremea comuniștilor pentru încă un an și ceva.
Produse alimentare vândute pe bază de cartele, de exemplu.
Știu pentru că am avut o altercație cu vânzătoarea din sat din cauza asta.
În „14 Nuanțe de Roșu: Amintiri din Copilăria Comunistă” cartea de memorii care va fi publicată anul acesta conține un întreg capitol despre cartele.
Și mai știu și pentru că în 1990, am asistat la o scenă care m-a făcut să mă îndoi de durere morală.
Eram în Piatra Neamț, elevă la școala profesională de lemn și mobilă.
Era o dimineață, am spus, iar eu voiam să cumpăr câteva mere așa că am intrat într-un magazin de fructe și legume din fața Petrodavei. Era pe colț, s-a închis de mult.
Ieșeam din magazin fără mere când ușa grea se deschide cu greu împinsă fiind de o bătrânică.
Înainte să apuc să o ajut, plasa croșetată pe care o ținea în mâinile tremurânde, s-a izbit de ușă și pleosc!
S-a spart o sticlă de lapte și lichidul alb s-a întins imediat pe jos formând o băltoacă.
 |
| Fotografie de pe Pixabay |
Bătrânica și-a pus mâinile în cap și a început să plângă cu sughițuri.
„O, Doamne, ce-am să mă fac? Asta era porția pe azi. N-am bani să cumpăr altă sticlă.”
Am simțit o durere în stomac de m-am îndoit exact ca bătrânica.
Aveam la mine 5 lei și instinctul mi-a spus să îi dau femeii în lacrimi.
Am pus mâna în buzunar și am luat moneda.
Aș fi vrut așa de tare... așa de tare de mă durea inima.
Din nefericire, eram atât de timidă încât n-am avut curajul să întind mâna.
Mi-a fost frică că o jignesc.
Cu moneda strânsă în pumn, am ieșit în fugă din magazin și-am plâns până când am ajuns la internat. Avusesem de gând să merg la o prăjitură, dar n-am putut nici să mă mai gândesc la asta.
Plânsul bunicii pe care nu o cunoșteam m-a copleșit de durere însă faptul că nu am putut să-mi înving timiditatea, m-a doborât.
Sensul de culpă s-a ținut lanț de mine de atunci.
Cred că mai mult de un an, în fiecare noapte am visat-o pe bătrânică vărsând lacrimi amare.
Am retrăit scena la infinit.
Mi-au trebuit mai mult de 20 de ani să mă împac cu idea că nu pot să mă întorc în timp și să-i dau acea monedă de 5 lei de care ar fi avut atâta nevoie.
 |
| Fotografie de pe Pixabay |
Din ziua aceea m-am gândit de milioane de ori să fac ceva ca să repar greșeala mea.
Aș fi vrut să ajut pe cei bătrâni și neputincioși cumva. Mi-am muncit creierii până au început să sângereze.
Ăsta este un alt motiv pentru care m-am decis să-mi urmez visul din copilărie, și anume să devin scriitoare.
Îmi vedeam cărțile devenind bestsellers și datorită acestui lucru se ridica o casă pentru bătrânii neajutorați.
Nu am încă un bestseller, dar voi avea în curând.
Îmi vedeam cărțile devenind bestsellers și datorită acestui lucru se ridica o casă pentru bătrânii neajutorați.
Nu am încă un bestseller, dar voi avea în curând.
Visul meu este să ajut cât mai mulți bătrâni (în special) să aibă măcar o sticlă de lapte pe zi și o mână care să le întindă o cană cu apă.
De aceea, în ianuarie 2019 am decis să înființez asociație umanitară numită „Iubiți Bătrânii”.
Până când voi avea posibilitatea să deschid un cont bancar în numele organizației și vrei să faci o donație acum, apasă pe acest link: https://www.paypal.me/HelpMeToHelpOthers. Chiar și 1 Ron ajută.
Între timp, împarte te rog articolele pe orice rețea de socializare. Vorbește pozitiv și promovează organizația folosind (hashstag-ul): #iubitibatranii
Între timp, împarte te rog articolele pe orice rețea de socializare. Vorbește pozitiv și promovează organizația folosind (hashstag-ul): #iubitibatranii
Postări
Niciun comentariu