Bătrâni singuri acasă sau la cămin?

Bătrâni singuri acasă sau la cămin?

Aceasta-i întrebarea în 2021.



Acum 7-8 ani, am văzut la știri (în România) povestea unei mame vedetă care, la bătrânețe, a ajuns să stea la azil.

Atât de multă durere am simțit, de-am zis că-mi dau duhul. Nu mai spun de cât de furioasă și dezamăgită de copilul acelei doamne vedetă - de care, sincer, nu auzisem niciodată până atunci, deoarece am plecat din țară-n 2000 (prima dată). Oricum, nici dacă i-aș ști numele, nu i l-aș da î acest context.

Acum, la 1 an jumate de când sunt îngrijitor (profesionist) de bătrâni în Anglia, mă rușinez profund de reacțiile mele de atunci.

Mă rog în fiecare zi și cer iertare cerului pentru lipsa mea de sensibilitate și pentru faptul că m-am instaurat judecător din oficiu al acelui copil de vedetă (care poate este și el o vedetă, chiar nu știu).

Nu aveam absolut niciun drept să-l acuz de lipsă de iubire și respect față de mama lui. Nu-i știam istoria – și nici nu trebuia să i-o știu, ca să-mi dau seama că ceea ce fac alții nu este treaba mea.

Tu, cel care mă urmărești și cunoști povestea părinților mei (mai mult sau mai puțin), știi că noi cei 9 copii în viață, ne îngrijim de părinții noștri din 2005. Cred. Uneori zic 10 ani, alteori 11, dar cred că în adevăr, sunt 15 ani ori mai mulți. Chiar nu-mi mai amintesc când sora mea, Iulica, a stat prima 2 ani cu părinții. Zi de zi, noapte de noapte.

Apoi cumnata mea s-a îngrijit de ambii părinți (socrii ei), zi de zi (locuiește la 2 case distanțe).

După cumnata mea, fiecare din cele 6 surori ale mele, s-a dus la părinți, în casa lor, și a avut grijă de ei. Zi de zi, noapte de noapte. Cu rândul. Inclusiv eu.

Subliniez faptul că mai toate lucram în străinătate pe-atunci. Niciuna nu locuia în sat, în afară de cumnata mea – și, respectiv, fratele meu.

Eu m-am întors în țară în 2010 și-am stat până-n 2014. Aveam apartament în Roman (14 km de Gherăești – satul în care m-am născut și am copilărit – aici locuiau părinții mei. Acum – în 2021 – doar mama.), dar mergeam și stăteam la părinți 3-4 zile pe săptămână. Era pământ de lucrat.

În 2012 (ori 2013) tata a căzut în timpul nopții și și-a rupt un femur. De-atunci, el a avut nevoie de îngrijiri cu totul speciale, căci nu a mai fost cel dinainte. Avea deja multe alte probleme de sănătate și asta a pus capac la toate.

De-atunci, cum am spus, fiecare dintre noi, cele 7 fete, a mers la părinți, cu rândul, și s-a îngrijit de ei.

Povestea este super lungă și incredibil de tristă. Sunt sigură că unii oameni se vor regăsi în cuvintele mele. Viața rezervă surprize teribile tuturor, nu numai familiei mele.

În 2017*, tata a trecut la cele veșnice. De atunci ne îngrijim de mama noastră, la fel cum ne-am îngrijit, până atunci, atâția ani, de amândoi.

Cred că este superfluu să spun că nu a fost și nu ne este deloc, dar deloc ușor.

Tu închipuie-ți să trebuiască să lași tot, unde ești – că ai familie sau nu – și să te muți cu părinții din nou, pentru 1 lună, 2-5 (pe an). Nu mai spun că trebuie să-ți lași serviciul – că toate eram la muncă în străinătate. Vreau să spun că eram angajate undeva. Și știm cu toții că de la servici nu e că poți să pleci când vrei.

Personal, toate vacanțele, de când pot să-mi amintesc, le-am petrecut îngrijindu-mă de părinți, de casa lor și muncind pământul. 

Nu știu dacă celelalte surori ale mele s-au dus la relaxare vreodată undeva, dar eu n-am avut o singură vacanță (în adevăratul sens al cuvântului) în toată existența mea. Adică să merg la mare, la munte, oriunde... să stau cu burta la soare sau la umbră și să citesc o carte, în pace, singură, fără să mă doară capul de ceva. Împlinesc 46 de ani anul acesta. 

Nu știu ce-nseamnă relaxare. Muncesc de când mă știu și de când m-am apucat de scris, chiar n-am un minut liber. În nicio zi.

Acum, cum am scris în materialul precedent, una este să te îngrijești de părinți din când în când. 

Una este să locuiești aproape și să mergi la ei când te eliberezi de treburile casei tale, să-i ajuți la unele și la altele. 

Și alta este să-ți pui viața proprie în pauză – să-ți lași serviciul, familia – și să te duci la părinți, să te îngrijești doar de ei, să dormi la ei în casă – cu tata se dormea în aceeași cameră pentru că îi era frică, sărmanului, să stea singur. 

Și asta ani la rând, decenii, nu câteva luni sau 1-2 ani. 

• Unii părinți au nevoie de ajutor la treburile case, poate au nevoie de cineva să gătească, să spele, să facă ordine. 

• Alți părinți au nevoie de îngrijiri speciale și incredibil de obositoare, căci sunt (grav) bolnavi și nu se pot mișca, de exemplu. Ori se pot mișca, dar au mintea zdruncinată și nu se mai pot îngriji nici de ei, nici de ale casei.

• Mulți bătrâni – dacă nu toți – suferă de singurătate și compania – cineva să le deschidă ușa și să le spună un cuvânt – este ceea ce le lipsește sau ceea ce au nevoie.

• Există părinți care au un comportament agresiv și extrem de dificil, din cauza bolilor pe care le au. Demență (Alzeihmer,  Parkinson - alte afecțiuni ale minții - fac parte din ramura Demenței). 

Cât poate un om să suporte? 

Luni, ani, decenii? 

Și aici mă refer la copilul care se îngrijește de părinți.  

Acestea sunt unele dintre variabilele pe care le-am menționat în materialul precedent.

Situații diferite, necesități individuale.



Mă-ntorc la începutul acestui material, acel copil de vedetă avea viața lui. 

Oare avem noi dreptul – oricare dintre noi – să-l condamnăm pentru că nu și-a pus viața în pauză și nu s-a dus să stea cu mama lui?

Este o aberație asta. O bazaconie curată. 

De unde știm noi că nu-și iubea mama? 

Poate nu mulți au judecat atât de extrem ca mine. 

Cred că cei mai mulți s-au minunat cum de nu a angajat o îngrijitoare profesionistă – cum sunt eu, de exemplu – să se îngrijească de mama lui acasă la dumneaei.

Și-acum știu de ce.

Dar o să scriu un alt material despre asta. Acum te-am plictisit și îngrozit destul.



P.S.

Dacă te simți ultragiat de părerile mele, te rog să stai departe de toate scrierile mele (cărți, bloguri, rețele sociale etc.).

Toată viața am făcut imposibilul să fiu cât mai „politically correct” = corect politic. Să nu ofensez, să nu jignesc, să nu lezez sentimentele nimănui adică. Și tot mi-am luat-o pe spinare la greu.

Respect oamenii și toate ideile (personale) exprimate fără aroganță și ipocrizie.

Sunt un om bun și obiectiv corect. Văd lucrurile cum sunt, nu așa cum cred eu că sunt (în mintea sau închipuirea mea), nu le judec după cum cred eu că ar trebui să fie.

Nu judec, expun fapte.

Orice aș scrie și orice aș face, cineva este prozaic și ineluctabil rănit în orgoliu.

N-am cum să evit asta.

Nimeni nu poate. 

Fotografie de pe Pixabay 

Era 2017 sau 2018*

*Te rog să mă ierți, nu am memorie pentru date, mai cu seamă când sunt date în care s-au întâmplat tragedii – unele inevitabile. Mintea mea dorește să le șteargă, ca amintirile să nu mai doară așa de tare.